Exista dureri in sufletul nostru de care am uitat, pentru ca le-am ingropat, pentru ca ne doare sa le stim ca sunt acolo. Si la un moment dat ajungem sa ne intrebam „De ce ma doare sufletul?”
Si pentru ca am uitat, ni se pare fara sens. Si totusi…. doare….doare… doare.
Există dureri în sufletul nostru de care nu se poate apropia nimeni; chiar nimeni din jur.
Pentru că nu le pot vedea, pentru că ne-ar durea prea tare, pentru că le-ar putea trezi și lor propriile dureri care ar durea prea tare…
Există dureri în sufletul nostru de care am uitat, de care nu vrem să aflăm pentru că am simți că ne pun o piedică în fuga noastră după fericire, pentru că ne e teamă de tot tumultul pe care l-ar stârni în noi sau în relațiile dintre noi și cei care credem că le-au cauzat.
Există răni în noi de care nu ne atingem, nu ne apropiem, la care nu ne uităm.
Și atâta timp cât vor rămâne neatinse, nevăzute și nealinate, ne vom simți singuri.
Atâta timp cât aceste răni ne dor în tăcere, oricât de mulți oameni s-ar afla în jurul nostru și oricât de iubitori ar fi ei, ne vom simți, da, tot singuri.
Pe măsură ce ajungem la ele (poate la început cu ajutorul unui specialist în răni sufletești și în reconectarea cu sine), pe măsură ce le vedem, recunoaștem și alinăm, începem să constatăm că putem fi singuri… fără să ne simțim singuri.
Vă doresc momente de singurătate fără de însingurare…🤗❤
Cu drag, Vistiana Long
